Aseara, la un ceas destul de tarziu, ne-am adunat cativa intelectuali la profesorul si prietenul nostru Ionel Simionescu, avand intre noi si pe Bratescu-Voinesti, care, desi oaspe de departe, e socotit tot iesean, in intelesul cel bun al cuvantului.

Ne-am adunat ca sa ascultam un haut–parleur, un instrument ultramodern de radiofonie, instalat intr-o frumoasa odaie nationala, conservatoare, veche si patriarhala – amintind vremurile bunicelor noastre, a crinolinelor, a droastelor, cu rezoare de Viena si cu patru cai inaintasi, a surugiilor si slujitorilor in costume albaneze, a lenei si taclalelor orientale, a muzicei lui Barbu si a celor dintaiu valsuri revolutionare.

Contrastul intre decor si instrumentul acela simplu si straniu a pus in mine cea dintaiu impunsatura de ac ager : un fel de nedumerire.

Domnul locotenent Zapan, specialist in asemenea dracarii, a intors putina vreme spre noi masca lui de zambet si tacere, atat cat i-a trebuit sa ne raspunda la salutari ; apoi a pipait ladita misterioasa cautandu-i anume inele, butoni si incheieturi.

Dintr’o data in cornetul mort, vopsit si lacuit, percepuram o voce vie. O voce care suspina melodios si dulce romanta regelui din Thule. O canta, in aceleasi clipe, o soprana, in actul al doilea in Faust, la opera din Viena. Si noi o auzeam la Iasi, in Sararie – intr-un decor din vremea cand nu erau inca inventate nici drumurile de fier.

Aceasta a doua impresie, lovitura acelui glas care venea de la o mie de kilometri, prietenos, cald si apropiat, a fost mai prelunga, mai staruitoare si mai adanca decat intaia.

Trebuie sa marturisesc ca eram nou la cea dintaiu auditie. N’asi putea sa lamuresc pentru ce n-am avut curiozitatea sa ma ingramadesc in primele momente la cele dintaiu demonstratii radiofonice. Stiam stiintificeste despre ce-i vorba si aveam convingerea ca trebuie sa astept perfectionarea aparatelor.

Ce poate sa fie mai mult – imi spuneam – decat un telefon fara sarma, tulburat necontenit de undele parazitare ale atmosferei ? Sa fim deci rabdatori si s-asteptam ultimul cuvant, care nu putea sa intarzie.

In clipa insa cand pentru prima oara fenomenul s-a produs, judecatile anterioare au cazut ca fluturii de hartie.Nu mi-au mai spus si nu mi-am mai explicat nimic. Cu toate amestecurile parazitilor, am ramas atent numai asupra chemarii care mi se adresa.

Armonia si simfonia moale a orchestrei s-au izolat in urechea mea si simultan a lucit in mine constiinta minunii. Venea la sufletul meu un glas de departe s’o adiere de instrumente insufletite de oameni vii. Nu-i masinaria gramofonului, nu sunt umbrele cinematografului – ci e vibrarea vietii, e contact direct cu omul, fratele meu din departare.

Deci e suprimat spatiul. Dar aceasta e numai o formula de fizica, patru cuvinte indiferente puse unul dupa altul. Eu auzeam versurile lui Goethe, muzica lui Gounod s’o voce calda si vibranta de femee. Ca nu este spatiu decat pentru nestiinta si marginirea noastra, pare evident.

Ca si timpul va fi fiind o conventie, iarasi se poate. Ca poate noi insine de la inceputul parintilor celor de demult si pana la cel din urma din viitorul conventional nu suntem decat o unda ori un fior din marele tot – iarasi de ce nu s’ar putea ?

O, nu stim nimic, sa lasam toate aceste propozitii vane. Nu sunt decat cuvinte, deci conventii. Lucrul de capetenie era ca auzeam Faust la opera din Viena. Si asta-i numai o mica, o foarte mica parte din ce se poate auzi, remarca cineva.

Desigur. S’ar putea auzi tot ce-i sunet.

Si daca undele acestea trec in spatii infinite – atuncea ce auzim noi acum suna in vesnicie ; nu se stinge niciodata. Nu se vor stinge nici glasurile noastre. Si nici imaginile noastre : curand vom avea langa aparatul radiofonic si aparatul cu care sa ne infatiseze imaginile si miscarea.

Lucrul e realizat in laborator. Maine il vom avea inaintea noastra in aceasta odaie. Si imaginile, ca si sunetele, sunt tot nemuritoare, in raport cu infinitul in timp si-n spatiu.

Atuncea ce-i muritor din noi ? Simtirea pe care o incerc ascultand glasul departarii ? Ceea ce numim suflet ? Asta sa fie trecator – cand celelalte sunt eterne ?

Nu cugetam si nu simteam numai asta.

Ma gandeam la parintii mei care n-au cunoscut radiofonia. La bunicii mei care n-au cunoscut aeroplanul. La altii mai dedemult care n-au cunoscut aburul. Si la altii, pe scara timpului nostru omenesc, care-au fost saraci si prosti, pana la cei dintai din pesteri care nu stiau secretul focului. Unul in veacuri a descoperit flacara vie, minune si Dumnezeu. Altul a descoperit parghia; altul puterea aburului. Altii au zburat. Altii surprind tainele fenomenelor electrice.

In fata noastra, in viitor, sunt de descoperit alte mistere – care acum sunt pentru noi noapte si stanca. Noi suntem straini si departe de ele – dar ele exista.

Ascultam ultimele accente ale melodiei, in freamatul orchestrei, n-aveam in fata mea nici imaginile definite ale actorilor, nici scena, nici conventionalul multiplu al teatrului, nici publicul. Muzica ma purta indarat in legenda, spre un Faust s’o Margareta a trecutului reali, desi sunt fantezie, mai plini de simpatie si de umanitate.

Aceia cu demonul sufletului lor erau adevarul in virtutea aceleiasi puteri pe care o avea cutia comandata de locotenentul Zapan, in virtutea aceluiasi mister s’aceleiasi logice.

Acestea erau numai gandurile si sentimentele primare pe care le puteam deslusi oarecum la suprafata in mine. Sub ele erau insa radacini nenumarate, nedeslusite si obscure, pe care le percepem ca pe-o lumina dincolo de pacla, ca pe-o chemare pe care n’o aud urechile.

Imi notam cu grija in memorie si data acestei seri fara pereche : 8 Martie 1926 – ca si cum aceste alte trei cuvinte ar avea vreun scop, o norma ori o legatura cu imensul proteu care ne prezinta numai una din formele-i infinite.

Mihail Sadoveanu

Nota – Acest articol a fost publicat si in revista RADIO-ROMAN din 28 Martie 1926