Alexandru SAVOPOL

Alexandru Savopol s-a născut pe 16 octombrie 1886 în Craiova, ca fiu al generalului Gheorghe Savopol şi al Luciei Savopol, născută Ioanid. A urmat liceul în mai multe oraşe, acolo unde tatăl său peregrina cu garnizoana (Focşani, Bucureşti) şi l-a terminat la „Carol I“ Craiova, unde şi-a luat, pe 30 iunie 1906, diploma de absolvire a secţiei moderne.

Din octombrie 1906 studiază la Facultatea de Medicină din Bucureşti, susţinându-şi teza de doctorat în medicină şi chirurgie, cu titlul „Despre acţiunea radiaţiunilor ultraviolete asupra proprietăţilor fiziologice ale adrenalinei“, avându-l ca preşedinte al tezei pe savantul Ioan Cantacuzino. În 1914, Savopol este numit profesor de igienă şi medic al şcolilor secundare din Craiova. Anul 1920 este unul deosebit pentru viaţa medicală din Bănie şi din judeţul Dolj, datorită doctorului Savopol, care creează primul laborator de analize medicale din Craiova. Acesta urma să deservească dispensarele şi spitalele din oraş.

În România, premiera radioului a avut loc la Craiova, pe 18 martie 1926, când doctorul craiovean Alexandru Savopol a înfiinţat primul radioclub din ţară, cu numele de Radio Craiova. „Acest lucru a fost anunţat şi într-o serie de reviste străine, chiar în acel an. În cadrul clubului se populariza aparatura de radiorecepţie şi se dădeau lecţii în legătură cu construirea aparatelor de emisie şi recepţie pe unde scurte“. Savopol a contribuit şi la gruparea radioamatorilor de emisie-recepție în „Asociația Amatorilor Români de Unde Scurte“, înființată în martie 1936, al cărei prim-președinte a fost.

La asociaţia Radio Craiova, Alexandru Savopol era preşedinte, iar în subordinea sa erau M. Nanoveanu (vicepreşedinte), locotenentul Ion Băjenescu (secretar), inginerul Ivanovici (ataşat tehnic) şi Postelnicu (casier). Acest colectiv va schimba denumirea asociaţiei în Radioclubul Craiova, iar în 1928 va înfiinţa şi o secţie specială de radioamatori de emisie. Radioclubul a avut un rol important în dezvoltarea radioamatorismului de emisie la noi în ţară.

A fost cunoscut sub indicativul CV5AS, ER5AS, YR5AS , a efectuat prima emisiune de radioamator din Oltenia (1926), o suitã de transmisiuni radiofonice destinate publicului (începand cu 26 septembrie 1926) precum si o suitã de emisiuni destinate copiilor (1927). Alexandru Savopol solist la Filarmonica din Bucuresti (1919).

Meritul de necontestat al doctorului Alexandru Savopol este că a înţeles – în absenţa unor legi clare – că activitatea radioamatorilor putea fi permisă numai dacă se desfăşura într-un cadru organizat şi în colaborare cu armata. S-a stabilit ca radioamatorii români să ceară QSL-uri (coduri folosite în radiocomunicaţie şi transmisie) numai pe adresa radioclubului craiovean. Pentru aproximativ opt ani, aici a funcţionat un adevărat QSL-Bureau. La sediul radioclubului de pe strada C. A. Rosetti, la numărul 4, se ţineau şi cursuri de iniţiere. Tinerii ofiţeri (lt. Ion Băjenescu, cpt. Dumitriu etc.), deşi iniţial fuseseră însărcinaţi cu supravegherea experimentelor lui Savopol, ajung să fie pasionaţi de radioamatorism.

În timp, Radioclubului Craiova i s-au alăturat şi alţi amatori din ţară (Bucureşti, Bucovina, Timişoara, Cluj, Iaşi etc.), întrucât fiecare se voia protejat în faţa legii. Astfel s-a născut ideea de a se folosi prefixul CV5 (Craiova-5), deşi era un prefix neoficial. Câţiva ani, radioamatorii români au lucrat cu denumirea acestuia, până la 1 ianuarie 1934, când s-a adoptat prefixul YP5. Pe 23 martie, în 1930, cu ocazia celebrării a patru ani de activitate, Radioclubul Craiova a organizat o expoziţie cu emiţătoare şi receptoare radio realizate de amatori.

Ca radioamator, profesorul Mihai Gelep rememora, despre Savopol, că „legăturile lui cu undele erau atât de strânse în lumea asta pământească, încât acum, când marele său suflet se găseşte dezbrăcat de materie, este imposibil să nu cred ca el să nu se fi cufundat în undele eterice, despre care se spune că sunt veşnice. Dacă este adevărat aceea ce se spune despre morţi, că ei trăiesc încă atât cât noi îi purtăm în mintea şi sufletul nostru, atunci desigur că doctorul Savopol va trăi atât cât vom trăi şi noi, care l-am apreciat şi iubit“.

Ioan T. BĂJENESCU

Băjenescu T. Ioan (n. 17.09.1899, Redea, judeţul Romanaţi ― d. 17.11.1987, Craiova, judeţul Dolj), colonel specialitatea transmisiuni, ofiţer de stat major în armata regală română; căsătorit în 1929 cu Lelia-Constanţa Petrescu (n. 21.05.1908, loc. Corlate, jud. Dolj – d. 15.12.1980, loc. Craiova), devenită — ulterior căsătoriei — prima femeie radioamatoare din România.

La începutul decadei 1920, în România nu era permisă nici măcar instalarea unor posturi de radiorecepţie (deşi – în alte ţări din Europa occidentală – se instalau posturi naţionale de radiodifuziune şi exista o activitate de radioamatorism, cu emisie şi recepţie).

La 18 martie 1926 – locotenentul Băjenescu T. Ioan împreună cu dr. Alexandru Savopol CV5AS ― întemeiază, la Craiova, o asociaţie cu numele Radio Craiova.

Tot în 1926, la 26 septembrie (în ultima duminică a lunii ― şi tot la Craiova, pe terenul regimentului 1 Pionieri) a avut loc ― în organizarea doctorului Savopol şi a locotenentului Băjenescu ― prima emisiune radiofonică din România, destinată publicului larg. S-a improvizat un ”studio” în fânăria regimentului, cu pereţii înalţi a patru căpiţe de fân (pentru asigurarea izolaţiei fonice), situate la 9 m una de cealaltă, iar spaţiul dintre ele şi cel de deasupra lor era acoperit cu rogojini. S-a montat microfonul pe o masă, în centrul ”studioului” şi s-a branşat la o staţie de radioemisie cu o putere de 100 W (situată în afara ”studioului”), care lucra pe unde medii şilungi, cu antenă telescopică în umbrelă; staţia avea un grup electrogen cu motor în doi timpi. La microfon, a fost invitat un grup de instrumentişti şi solişti vocali de muzică populară românească, aleşi dintre tinerii talentaţi care-şi făceau armata ”cu termen redus” la regimentul 1 Pionieri. Doctorul Alexandru Savopol ― care era un bun violoncelist ― a interpetat două piese din repertoriul clasic al instrumentului.

S-au făcut numeroase repetiţii şi s-a cronometrat totul, astfel încât emisiunea să nu dureze mai mult de 60 minute. La începutul emisiunii a fost difuzat un buletin de ştiri (crainic fiind doctorul Savopol), după care a cântat taraful de lăutari cu solişti la clarinet, vioară, frunză şi fluier. Înainte de terminarea emisiunii, crainicul i-a rugat pe ascultărtori să-i comunice condiţiile de recepţie ale emisiunii şi să facă propuneri cu privire la viitoarele programe care urmau să fie difuzate, mulţumindu-le pentru răbdarea cu care au ascultat şi pentru viitoarele lor sugestii.

După terminarea emisiunii, s-a strâns tot materialul utilizat, doctorul Savopol şi locotenetul Băjenescu au mulţumit colaboratorilor şi s-au îndreptat către locuinţa doctorului Savopol, folosind trăsura care-i aştepta. Chiar înainte de sosirea lor, câţiva ascultători telefonaseră deja soţiei doctorului Savopol, unanimi în a-i felicita pe realizatorii emisiunii pentru performanţa lor, mulţumind celor de la Radio Craiova şi interpreţilor, pentru programul muzical realizat, menţionând că emisiunea a fost bine recepţionată, cu claritate şi rugându-i pe organizatori să repete asemenea emisiuni în fiecare duminică.

În aceeaşi zi, doctorul Savopol şi locotenentul Băjenescu au primit numeroase apeluri telefonice care-i felicitau pentru reuşita emisiunii; între alţii, au telefonat MişuNanoveanu, subprefectul judeţului Dolj, Ciocârdia (de la subredacţia ziarului “Universul” din Craiova) şi Popescu Ion – dirigintele oficiului poştal Caracal. S-au primit numeroase scrisori de felicitare din toate judeţele Olteniei. De asemenea, au apărut multe ecouri în presa scrisă din mai toate orașele Olteniei.

Emisiunea a fost recepţionată pe o rază de cca 100 km, ajungând până la românii de pe valea Timocului; aceştia au scris organizatorilor emisiunii pentru a le mulţumi că au auzit grai românesc la radio, cântece olteneşti, hore şi jocuri cu strigături, care   n-au mai fost oprite la graniţă (cum li se opreau ziarele şi cărţile româneşti), declarând că au trăit cele mai frumoase clipe din viaţa lor.

La Adunarea Generală a asociaţiei Radio Craiova din 25 mai 1927, preşedintele ei, N. Ciocârdia, propune celor prezenţi să-l aleagă preşedinte al primului radioclub din România pe doctorul Savopol, iar delegaţii au aprobat propunerea în unanimitate; în subordinea sa au fost aleşi M. Nanoveanu (vicepreşedinte), locotenentul Ioan T. Băjenescu (secretar), inginerul Ivanovici (ataşat tehnic) şi Postelnicu (casier). Noul colectiv de conducere a schimbat denumirea asociaţiei în Radioclubul Craiova, iar evenimentul a fost anunţat şi de mai multe reviste de specialitate din străinătate. Meritul incontestabil al doctorului Savopol este acela de a fi înţeles că, în absenţa unei legi privind activitatea radioamatorilor, activitatea acestora avea şanse de a fi permisă numai dacă ea avea loc într-un cadru organizat şi în colaborare cu armata.  

De-a lungul anilor, Radioclubului Craiova i s-au alăturat şi alţi amatori din ţară (Bucureşti, Bucovina, Prahova, Timişoara, Cluj, Iaşi etc.), întrucât fiecare dorea să fie protejat în faţa legii. Timp de aproape opt ani, la sediul radioclubului a funcţionat un adevărat birou pentru QSL-uri.

Astfel s-a născut ideea de a se folosi prefixul CV5 (Craiova-5), deşi era un prefix neoficial. Timp de câţiva ani, radioamatorii români au lucrat cu acest prefix, până la 1 ianuarie 1934, când s-a adoptat prefixul YP5. La 23 martie 1930, cu ocazia celebrării a patru ani de activitate, radioclubul Craiova a organizat o expoziţie cu emiţătoare şi receptoare radio, realizate de amatori.

În cadrul radioclubului a fost înfiinţat un atelier radio pentru verificarea aparatelor construite de radioamatori. Ulterior s-a înfiinţat şi o şcoală de radiotelegrafişti care funcţiona într-un laborator al liceului ”Carol I” din Craiova. De asemenea, proaspăt înfiinţatul radioclub a luat măsuri pentru propagarea şi popularizarea radiofoniei, contribuind astfel la răspândirea noutăţilor tehnice şi ştiinţifice. S-au organizat cursuri de iniţiere ― predate de tânărul locotenent Ioan Băjenescu şi de căpitanul I. Dumitriu ― şi conferinţe de specialitate referitoare la construirea aparatelor de emisie / recepţie pe unde scurte. Băjenescu şi Savopol au construit împreună prima stație de emisie-recepție pe unde scurte din România și au realizat ― după cum s-a menţionat anterior ― prima emisiune de radioamatori pe unde scurte din România; Ioan T. Băjenescu a emis mai întâi cu indicativele ER5BJ, CV5BI, YP5BI, apoi YR5BI. Chiar în cursul anului 1926 au început să sosească la sediul radioclubului craiovean, din strada C. A. Rosetti nr. 4, primele QSL-uri din străinătate. De menţionat că, pe atunci, radioamatorii români nu-şi indicau adresele deoarece activitatea lor nu era încă legal recunoscută.

Între anii 1929-1936 radioamatorii români au lucrat în toate benzilerepartizate (80 m, 40 m, 20 m, 10 m şi 5 m); benzile cele mai folosite au fost cele de 40 şi 20 m.

Locotenentul Băjenescu şi domnişoara Lelia-Constanţa Petrescu se cunoscuseră în 1929, se plăcuseră reciproc şi ― încă din acea vară ― hotărâseră să se căsătorească în luna noiembrie a acelui an.

   La puţină vreme după ce data căsătoriei fusese fixată, locotenentul Băjenescu (ca urmare a unor examene susţinute cu brio, între timp) este propus de Ministerul Apărării Naţionale pentru o specializare de doi ani, la Academia Militară St. Cyr de la Paris ― pentru a deveni ulterior ofiţer de Stat Major, în cadrul armatei regale române. Încercând să ”împace şi capra şi varza”, locotenentul propune ― cât se poate de diplomatic ―logodnicii sale amânarea căsătoriei, până după terminarea cursurilor de la Academia St. Cyr. Cum propunerea a fost primită cu răceală de viitoarea soţie şi deoarece – cum bine se ştie ― dragostea este oarbă, locotenentul renunţă la locul obţinut la Paris şi se căsătoreşte cu aleasa inimii sale ― aşa cum fusese programat mai înainte ― în noiembrie 1929. Cum el era sărac (dar mare fumător de ţigări, căci fuma 4…5 pachete de ţigări pe zi) şi avea o voinţă de fier, drept cadou de nuntă, în ziua cununiei, i-a promis viitoarei doamne Băjenescu că, începând din acea zi, nu va mai fuma nici o ţigare. (Şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt, de-a lungul a peste 58 ani ― cât au fost căsătoriţi şi până ce moartea i-a despărţit).

Vă las pe dumneavoastră, stimate cititor, grija să calculaţi imensa valoare a cadoului de nuntă (în total: cca 96.000 pachete de ţigări) oferit viitoarei soţii de către locotenentul Băjenescu…..

Doamna Băjenescu este repede atrasă de activitatea soţului ei. După căsătorie, locotenentul Băjenescu i-a insuflat soţiei pasiunea şi dragostea pentru radioamatorism, ajutând-o să-şi construiască propria ei staţie de radioemisie. Lelia-Constanţa învaţă de la soţul dânsei bazele teoretice ale radiofoniei şi alfabetul Morse, participă la construcţia şi darea în exploatare a aparatelor de emisie-recepţie ale soţului şi devine, pe nesimţite, stăpână pe toate aspectele cheie ale radioamatorismului. În curând „iese în eter” şi devine prima femeie radio-amatoare din România folosind indicativul soţului YLCV5BI. Stăpânind bine franceza și germana, a reușit să stabilească zeci de mii de legături radiofonice în fonie, pe toate meridianele.

Lelia-Constanţa Băjenescu, prima radioamatoare

YL-HAM din România

(Fotografia datează din 1933)

Din păcate, din QSL-urile adunate de-a lungul anilor ― ca dovadă a acestor legături radiofonice ― n-a mai rămas aproape nimic, întrucât, imediat după instaurarea regimului comunist, mai toate au fost arse, căci ele constituiau dovada ”legăturilor cu dușmanii din exterior ai țării.”

În timpul primului război mondial, armata română a capturat trenul cu staţia de radiotelegrafie (P = 750 W; f = 156 kHz) a armatei germane, armată comandată de generalul August von Makensen. Pe două vagoane erau montaţi piloni telescopici care puteau atinge o înălţime de 40 m; într-un vagon era instalată uzina electrică; într-un alt vagon era instalată staţia de emisie şi dormitorul personalului care o deservea. Cu acest tren şi această staţie de radio specialişti români au făcut măsurători ale câmpului electromagnetic în Ţara Bârsei, zi şi noapte, timp de mai bine de doi ani.

Din 1929 funcţiona postul de radio Bucureşti, cu frecvenţa de 761 kHz, cu o putere de 12 kW. El nu putea acoperi mulţumitor întreg teritoriul României. S-au întreprins studii teoretice ― complectate cu experimentări ― pentru a determina amplasementul viitorului emiţător, ţinând seama de relief, astfel încât să acopere întreg teritoriul ţării. Concluzia a fost că vor trebui folosite unde lungi, cu un emiţător de o putere de minimum 120 kW, însă ― pe plan internaţional ― România nu deţinea o asemenea frecvenţă. La sfârşitul anului 1931 s-a ajuns la concluzia de a instala viitoarea staţie de radio în zona Feldioara – Bod.

Ioan Băjenescu a fost prieten bun cu inginerul Alexandru (Lică) Georgescu, viitorul director al staţiei de radio, pe unde lungi, de la Bod (1934-1949). Până la sfârşitul anului 1934, viitoarea staţie de la Bod trebuia să funcţioneze pe o lungime de undă cuprinsă între 1200 şi 2000 metri, pentru a putea obţine dreptul de a emite; aceasta constituia o problemă, deoarece România nu avea licenţa necesară. Din august 1932, la Bod, funcţiona deja o staţie de 20 kW, ceea ce a reprezentat două avantaje: (1) delegaţii la viitoarea Conferinţă internaţională de la Madrid (1932) urmau să lărgească gama de frecvenţe rezervate radiodifuziunii; (2) Dacă se lărgea gama, prezenţa României constituia un drept şi o prioritate.       Într-adevăr, Conferinţa de la Madrid a stipulat lărgirea benzii de la 1375 la 1200 m.

În septembrie 1932, la Madrid, începe Conferinţa internaţională de telecomunicaţii, unde România este reprezentată plenipotenţiar de inginerul Tudor Tănăsescu; cu această ocazie s-a decis să se acorde lungimea de undă de 1875 m ţării care va emite ― pentru prima dată, pe această lungime de undă ― înainte de sfârşitul anului 1934. La 29 august 1933 România hotărăşte amplasarea noului post de emisie la Bod, deoarece acolo nivelul apei freatice fiind foarte ridicat, constituia o excelentă priză de pământ. În vederea proiectării şi a achiziţionării tuturor elementelor tehnice constitutive ale viitorului post de radio, cei doi prieteni (Lică şi Jean) s-au sfătuit îndelung şi în repetate rânduri ― pe baza documentaţiilor tehnice furnizate de inginerul Gheorghe Cartianu şi de societatea „Marconi” din Anglia. La 15 ianuarie 1934 ― sub supravegherea personală a lui Guglielmo Marconi, inventatorul radioului, care a venit la Bod ― a avut loc punerea în funcţiune a staţiei radio, cu o putere iniţială de 20 kW şi o antenă susţinută de doi piloni din lemn de brad, cu o înălţime de 40 m; aceasta a însemnat, în cele din urmă, obţinerea licenţei de repartizare a lungimii de undă de 1935 m, pentru România. Lucrarea a fost finanţată de către Societatea Anonimă Română de Radiodifuziune; ulterior a contribuit cu fonduri şi Casa Regală, care patrona staţia. La începutul anului 1935, inginerul Emil Schmoll a propus ca probele tehnice ale emiţătorului să se facă pe lungimea de undă de 1935 m – ceea ce a stârnit vehemente proteste internaţionale. Oficial, emiţătorul de 150 kW a fost dat în exploatare la 1 ianuarie 1936, fiind cel mai puternic emiţător radio din estul Europei. Cele trei grupuri electrogene ale emiţătorului, cu motoare de câte 700 HP fiecare, erau alimentate cu motorină.

În 1936 Ioan Băjenescu publică în revista Aripa olteană articolul intitulat “Colaborarea aviaţei de turism cu amatorii de unde scurte” care relata o experienţă efectuată recent, în Elveţia.

Tot doctorul Savopol, în martie 1936, a înfiinţat grupul radioamatorilor de emisie-recepție din România, sub denumirea „Asociația Amatorilor Români de Unde Scurte“ AARUS, al cărei prim-președinte a fost ales.

La 1 aprilie 1932, prin Înaltul Decret Regal nr. 497/1932, s-au înfiinţat Brigada de Transmisiuni precum şi Regimentele 2 şi 3 Transmisiuni la Bucureşti, Câmpina şi respectiv Braşov. Locotenetul Băjenescu este repartizat la Câmpina, unde ― la 2 aprilie 1933 ― i se va naşte fiul Titu-Marius.

Din cursurile pe care Băjenescu T. Ioan le-a ţinut, la începutul decadei 1930, în cadrul Şcolii de ofiţeri de transmisiuni din Cotroceni,   menţionăm   cursul   imprimat intitulat „Încercări pentru întrebuinţarea undelor foarte scurte, scurte şi intermediare în transmisiunile radio” (1931). A ţinut cursuri la Şcoala Superioară de război (în decada 30 a secolului trecut nu exista încă Academia Militară) la Comandamentul Transmisiunilor, la Centrul de Instrucţie al Transmisiunilor, la Şcoala de subofiţeri de transmisiuni şi Şcoala de ofiţeri de transmisiuni (unele din cursuri au fost litografiate), a scris o mulţime de articole în reviste de popularizarea a ştiinţei şi în ziare de mare tiraj din România, a ţinut conferinţe în toată Ţara pentru promovarea radiofoniei, a fost consultat de inginerul Alexandru (Lică) Georgescu (viitorul director al postului de radio de la Bod) înainte ca România să comande emiţătorul radio şi antena. Şcoala de ofiţeri de transmisiuni din Cotroceni a precedat existenţa Academiei Tehnice Militare din Bucureşti, înfiinţată prin Decretul nr. 371 din 14 septembrie 1949.

Locotenentul Băjenescu Ioan a colaborat, chiar din primele luni de după apariţie, la noua revistă Radiofonia; el era abonat la revista austriacă de specialitate „Radiowelt“, la revista în limba franceză „Antenne“ şi la reputata revistă franceză „Science et Vie“ (care continuă să apară şi astăzi). În timpul liber, împreună cu soţia sa Lelia-Constanţa, au realizat nenumărate montaje experimentale de radioreceptoare şi radioemiţătoare de mică putere. [Este util să aminitim că, până în anul 1938, România nu a avut o lege a radioamatorilor de emisie/recepţie pe unde scurte, în ciuda faptului că ― mult înainte de acest an ― erau destui radioamatori români în eter; toţi erau însă pasionaţi „clandestini“. Unii dintre ei îşi începuseră activitatea încă în anul 1926, iar alţii ― de frică ― lucrau fără antenă exterioară şi cu puteri de cca 1 Watt, mulţumindu-se cu QSO-uri locale. Pentru a nu permite folosirea radioemisiunilor în scopuri de spionaj, „legea Radiofoniei“ din 1928 interzicea pur şi simplu orice emisiune de amatori şi prevedea pedepse grele pentru încălcarea prevederilor ei.]

Băjenescu T. Ioan a mai colaborat la revistele Aripa olteană, Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor, Radio Român, Radio şi Radiofonia, Radiofonia, Radio Universul, YR5-Buletin, YR-Magazin. Radio România, Sport şi Tehnică.

La începutul celui de al doilea război mondial, colonelul Băjenescu T. Ioan ― fiind, la nivel naţional, un remarcabil specialist în domeniul radiofoniei şi telecomunicaţiilor ― a fost împuternicit de către Ministerul de Război al României, să determine care sunt furnizorii cei mai buni şi mai fiabili de staţii portative de radioemisie/ radiorecepţie de mică putere, în vederea înzestrării trupelor române de transmisiuni cu asemenea echipamente tehnice moderne (la vremea aceea). Între firmele care au răspuns la apelul internaţional de oferte, se afla şi întreprinderea română “Cominco”, aparţinând viitorilor profesori universitari Tudor Tănăsescu şi Gheorghe Cartianu. Cum staţiile de radioemisie şi radiorecepţie urmau să funcţioneze pe front, în primele linii, fiabilitatea lor pe timpul intemperiilor (ploaie, furtună, ninsoare, ceaţă, vânturi puternice ― cum ar fi Crivăţul etc.) era de cea mai mare importanţă. La acea vreme, nimeni nu ştia ce înseamnă ― cu adevărat ― fiabilitateşi, cu atât mai puţin, teste sau încercări de fiabilitate. Plecând de la practica sa de radioamator de fiecare zi, cu o clarviziune remarcabilă, pentru a simula efectul precipitaţiilor atmosferice, la o temperatură ambiantă de cca +25°C, colonelul Băjenescu (adevărat precursor al viitoarelor teste de fiabilitate), a pus în funcţiune un eşantion din staţiile radio-portative, a măsurat intensitatea câmpului radiat de fiecare staţie radioemiţătoare, sensibilitatea (în V/m) fiecărei staţii de radiorecepţie, le-a instalat într-o cadă de baie şi a lăsat să curgă apa duşului asupra staţiilor radio-portative timp de 12 ore. Acele staţii radio care continuau să funcţioneze (bine!) după această încercare de fiabilitate, erau supuse ― în continuare ― la alte teste, specificate într-un protocol ad-hoc. Într-unul din protocoale ― semnat de toţi participanţii ― au fost consemnate seriile aparatelor, ora şi minutul începerii încercării şi ora la care urma să se facă, a doua zi, controlul de bună funcţionare, după“ploaie“ neîntreruptă urmând să se măsoare „bătaia“, intensitatea câmpului electromagnetic etc. alefiecărei staţii radio. Domnii Tănăsescu şi Cartianu, crezând că vor reuşi să-l „păcălească“ pe colonelul Băjenescu, imediat după plecarea acestuia, au închis robinetul duşului (astfel încât, peste noapte, n-a curs nici o picătură de apă); au venit amândoi (viitori profesori universitari!) a doua zi în zori, puţină vreme înainte de sosirea colonelului Băjenescu, şi au redeschis robinetul, astfel încât toată lumea să aibă impresia că apa duşului a curs fără întrerupere, toată noaptea. Dar “socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg”, deoarece inspiratul şi experimentatul colonel Băjenescu avusese grijă să citească contorul de apă, înainte şi după efectuarea testului de fiabilitate….. Aşa se face că întreprinderea„Cominco“ a fost eliminată din concurs, iar fiul colonelului Băjenescu, Titu-Marius ― mulţi ani de zile după aceea, devenit studentul profesorilor Tănăsescu şi Cartianu de la Institutul Politehnic din Bucureşti ― a trebuit să plătească “oalele sparte”, prin note şi subiecte “aranjate pe măsură“ de către respectivii domni profesori, la examenele de specialitate ale fiului Titu-Marius, în amintirea acelui “nefericit“ (dar celebru) test precursor de fiabilitate…..

În 1986, la Craiova, colonelul (rez.) Ioan T. Băjenescu (centrul fotografiei) a fost omagiat cu ocazia simpozionului dedicat pionierului radioamatorismului în România –  Dr. Alexandru Savopol. (În stânga, ing. Ilie Mihăescu YO3CO; în dreapta, ing. Mihai Tanciu YO3CV.) 

QSL-autograf dedicat radioamatorilor participanți la SIMPOZIONUL YO, Craiova-octombrie 1986

Pentru conformitate,

Profesor inginer Doctor Honoris Causa,

Titu-Marius BĂJENESCU – Lausanne, Elveția

Inginer Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI – BR5AA, ER5AA,YP5AA, YR5AA, YO3AA

S-a născut la 10 iunie 1904 în București, făcând parte dintr-o familie elevată, tatăl său fiind profesor la Facultatea de Teologie din București.

Studiile gimnaziale, liceul și ulterior, ca student, le efectuiează în București, fiind preocupat, încă de tânăr de mirifica lume a radioului. Interesul pentru radiotehnică i-a fost trezit încă de prin anul 1919, când realizează primele montaje de radio, la început de recepție și, mai apoi de emisie pentru amatori.

În luna octombrie 1926, Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI începe să lanseze primele apeluri CQ, folosind un mic emițător (oscilator în contratimp-cuplaj inductiv între circuitele de grilă, anod și antenă), oscilator realizat cu tuburi B 406 alimentate la 300-400 V. Antena folosită la emisie era montată în podul casei unde locuia, respectiv, strada Carol Davila nr. 89 din București.

Începând cu această lună își alege indicativul BR5AA, prefixul fiind stabilit de IARU pentru România; literele AA arătau evident că nu se mai știa la acea vreme de existența altui radioamator de emisie român.

În luna decembrie 1926 realizează primele legături radio cu numeroși radioamatori din Europa, primind și confirmările QSL. Prima dovadă ce confirmă un QSO efectuat de o stație din România cu un radioamator străin este QSL-ul expediat de către radioamatorul englez G2BUP către BR5AA efectuat în banda de 42 m.

Inginerul Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI a avut o colaborare fructuoasă și cu inginerul Nicolae LUPAȘ-ER5AB, aceste indicative fiind primele stații de amatori din România, atestate documentar, care au realizat legături bilaterale cu amatori de radio din Europa.

Începând cu anul 1927, inginerul Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI colaborează cu revista RADIO ROMÂN unde prezintă o serie de articole destinate radioamatorilor, incluzând și construcții practice de aparate radio de recepție și emisie.

Va continua să colaboreze cu noua revistă Radiofonia, precum și cu ziarul Radio-ziar săptămânal pentru popularizarea radiofoniei în România.

Inginerul Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI și-a adus o contribuție importantă în organizarea și desfășurarea primului Congres al Amatorilor de Emisie din România la 1 octombrie 1933, unde împreună cu dr. Alexandru SAVOPOL-ER5AS, au prezentat lucrări de interes privind mișcarea radioamatorilor din România și Europa.

Demn de remarcat este și colaborarea pe care a avut-o inginerul Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI cu revista săptămânală Radio UNIVERSUL apărută în luna octombrie 1934, revistă în paginile căreia găsim o serie de articole destinate radioamatorilor avansați și începători.

În contextul creșterii interesului radioamatorilor români pentru legiferarea activității lor, la 1 martie 1936 are loc la București, Congresul Extraordinar al Radioamatorilor Emițători din România, în urma căruia ia ființă Asociația Amatorilor Români de Unde Scurte din România – A.A.R.U.S. La acest congres a fost ales ca președinte dr. Alexandru SAVOPOL, iar ca vicepreședinte, inginerul Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI.

Asociația nou înființată a editat periodic revista YR5-Buletin unde inginerul Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI a publicat numeroase articole pentru radioamatorii de emisie și receptori.

Colaborând cu revistele Radio UNIVERSUL, mai apoi RADIO ROMÂNIA, inginerul Paul POPESCU-MĂLĂEȘTI a publicat articole substanțiale privind activitatea radioamatorilor români, ținând sus stindardul mișcării radioamatoricești până la moartea sa în anul 1981.

Nicolae LUPAȘ – ER5AB, YR5AB

Nicolae Lupaș (n. 1900 – d. 1959) a fost un inginer român, specialist în domeniul radiocomunicațiilor. A contribuit la dezvoltarea radiofoniei românești prin înființarea primei reviste românești de radio și a sprijinit radioamatorismul românesc.

Inginerul Nicolae Lupaş a contribuit efectiv la dezvoltarea radiofoniei româneşti, prin înfiinţarea la 13 septembrie 1925 a primei reviste româneşti de radio „Radio Român”. În paginile acesteia se puteau găsi articole tehnice folositoare amatorilor de radiofonie. În perioada octombrie 1925 – iulie 1926 este publicată revista „Radiofonia” care, începând cu 9 noiembrie 1928 devine organul de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotetelefonică. Revista săptămânală Radio-Român sub conducerea ing. Nicolae Lupaş, s-a bucurat  de un real succes în rândul amatorilor de radio, datorită prezentării a numeroase scheme de construire a radioreceptoarelor ca şi a multor sfaturi practice. În aprilie 1928 îşi încetează activitatea din motive financiare.

Rolul deosebit de important al revistelor de specialitate ’’Radiofonia’’ şi  ’’Radio-Român’’ care prin periodicele apărute, au pus la îndemâna cititorilor pasionaţi numeroase scheme tehnice de construire a receptoarelor, sfaturi practice, articole şi documentare radio. Urmare a acestui fapt, radiofoniştii ’’cu entuziasm ce nu dezminte frumuseţea cauzei, au luat-o înaintea autorităţilor cu realizări care adesea întreceau aşteptările’’.

 La putin timp a aparut in eter un alt indicativ românesc: BR5AB ce apartinea lui Nicolae Lupas. Lupas a fost primul caruia Paul Popescu Malaesti a indraznit sa-i arate statia realizata si pe care l-a invitat intr-o noapte sa asiste la QSO-uri. Era la sfârsitul lunii martie 1927. In câteva zile Nicolae Lupas realizeaza un emitator identic si folosind indicativul ER5AB apare in eter. România primise prefixul YR. Deci ER5AA (BR5AA) si ER5AB sunt primele statii de amatori din România, atestate documentar, care au facut legaturi bilaterale cu amatori din Europa în domeniul undelor metrice.

A înființat prima stație colectivă de radioamatori având indicativul ER5RR, stație care a funcționat până pe 13 iulie 1927, an în care a fost confiscată de autoritățile române.

A fost un promotor al radiodifuziunii din țara noastră, aducându-și aportul la numeroase instalări și experimentări a primului post de radiodifuziune din România

Cezar BRĂTESCU – CV5AF, ER5AF

Ofițer de carieră, sublocotenentul Cezar BRĂTESCU s-a dedicat radioamatorismului încă de tânăr de la vârsta de 19 ani pe când era elev la Școala de Geniu din București prin anul 1926.

Colaborator apropiat al dr. Alexandru SAVOPOL-CV5AS, Cezar BRĂTESCU este preocupat de experimentările mentorului său și construiește primele aparate de radio de recepție, mai apoi de emisie.

După absolvirea școlii militare în anul 1927 reușește construirea unui aparat performant cu care va opera în eter cu indicativul ER5AF. Și-a făcut debutul operând cu un emițător ce lucra în banda de 40 m, la început cu putere redusă, dar având construită și o antenă bună; realizează multe QSO-uri cu radioamatori din Europa în special în telegrafie.

În luna februarie 1928 realizează cu un emițător de numai 10 wați legături bilaterale cu radioamatori din U.R.S.S., Polonia, Austria, Germania, Algeria, Insulele Canare, Irak ș.a.

Neobosit, tot timpul liber îl petrecea la stație căutând realizarea de legături la mare distanță, cu predilecție peste Oceanul Atlantic; reușește în anul 1929 legături cu radioamatori din Brazilia și Australia, adevărate performanțe pentru acele timpuri, în contextul lucruluii cu puteri relativ reduse.

Pe baza acestor legături la mare distanță, confirmate de altfel, Cezar BRĂTESCU devine primul radioamator român care intră în posesia diplomei WAC – Worked All Continents în toamna anului 1929.

Regretabil, se stinge din viață în anul 1932, în urma unui accident de tren.